Demonul emoțional al foamei de iubire: despre golul pe care mâncarea nu poate să-l umple

Cred că toate clientele cu care am lucrat ar fi de acord cu mine: mâncatul emoțional este un demon al poftei și al lipsei... de iubire.

Mâncarea este hrană pentru trup tot așa cum iubirea este hrană pentru suflet – nu e o noutate ideea aceasta.

Și atunci cum se face că atât de multe (și mulți) dintre noi încă suferim de carențe în acest sens?

Întâlnirea cu „demonul”

Iată cum a descris una dintre clientele mele întâlnirea cu partea care mânca emoțional – un demon „al poftei” de iubire, de plăcere:

Mi-l imaginez așa, Alexandra: este seară, ajung acasă după încă o zi lungă în care am tras de mine să le fac pe toate câte trebuie făcute, dar mai ales am tras de mine să tac, să nu deranjez, să nu supăr – doamne ferește! – cu ceva ce aș fi putut zice sau face altfel decât ceilalți.

Și uite că la finalul unei astfel de zile eu ajung acasă, obosită, frântă, tot mai epuizată, și acasă mă așteaptă el: mereu disponibil, fără să mă judece vreodată, ba chiar încântat că ne reîntâlnim și că poate să mă întâmpine.

Pentru că este foarte plin de solicitudine – da, da – este cât se poate de binevoitor și de atent, e grijuliu și așa de bucuros că poate să-mi facă pe plac...

Și spune tu, acum: pot eu să refuz așa ceva?

Pot eu să-mi refuz această bucurie, singura plăcere pe care știu că pot s-o am mereu la îndemână, oricând – e suficient doar să întind mâna și gata, iată-l aici, pentru mine și doar pentru mine?

Cum să-mi răpesc singură până și acest lucru?

Geniul neliniștii – când pofta devine mesager

Una dintre definițiile demonului îl numește și „geniu al neliniștii” – și mi se pare mai potrivită decât oricare alta. De ce?

„Geniu” mai înseamnă și „spirit protector” sau „duh” – dar ce protejează acest duh? Și cum poate să fie bun dacă este un spirit al „neliniștii”?

În primul rând, este bun prin intenția sa: demonul mâncatului emoțional vine să aducă un mesaj de conștientizare care ar putea la fel de bine să sune „duci lipsă de iubire”.

În al doilea rând, caracterul protector vorbește despre faptul că, în intenția sa, lucrul de care vrea să te protejeze ține exact de neliniștea – adică de nesiguranța – pe care ai trăit-o și o trăiești din cauza lipsei de iubire din viața ta.

De aceea mâncatul emoțional vine întotdeauna să umple un gol de neumplut...

...sau, cel puțin, nu prin mâncare.

Dar golul nu se umple din exterior...

Tot așa cum un foc nu se stinge cu mai mult foc, ci cu apă, emoțiile și nevoile emoționale nu se sting prin și mai multă încrâncenare, judecată de sine și asprime, ci cu blândețe, răbdare și iubire de sine.

Și aceasta deoarece toată iubirea din lume, asemenea mâncării, dacă vine din afara ta... este degeaba.

Golul interior nu se umple cu nimic din exterior – ci se umple din interior.

Ce paradox, nu-i așa?

Demonul nu pleacă până când nu e ascultat

Uite cum descrie mai departe clienta mea interacțiunea cu demonul ei:

Demonul nu pleacă doar pentru că-i spun să plece.

Nu pleacă nici dacă mă prefac că nu e acolo – sau, invers, strig la el și-l resping și-l agresez, doar-doar i s-o lua și se duce de unul singur.

Nu. Demonul, am învățat, nu pleacă până când nu-i dai ce a venit să-ți ceară.

Demonului îi e foame, de fapt, mi-am dat seama.

Așa că, dacă vreau să plece, lui trebuie să-i dau mâncare, nu mie.

Lecția de iubire ascunsă în poftă

Demonul este un mesager, ba chiar aș îndrăzni să spun că este aliatul tău nebănuit, oricât de paradoxal ar suna asta.

El este de partea ta, chiar dacă în feluri contraprodutive – iată cum arată de fapt mesajul acestuia și, mai ales, cum este bine să-l întâmpini:

Înțeleg acum că eu sunt cea care trebuie să-l primească pe demon în casa ei.

Să-l întâmpin cu bunăvoință și disponibilitate și nu să-l așez la masa din bucătărie...
...ci la cea de discuții.

Iar eu să stau lângă el și să-l țin de mână, să-l las să-și spună oful – căci a avut încă o zi plină tare, în care a tras de el și mai ales s-a ținut să nu supere, să nu deranjeze, să nu zică, doamne ferește!, ceva nepotrivit.

Așa că eu îl las să vorbească și doar îl ascult, îi dau șervețele când are nevoie, dar, mai ales, îi dau voie să se exprime, să ceară și să primească...

...și el se liniștește.

Îmbrățișează mesajul, nu mâncarea

În lucrul nostru împreună, clienta mea a învățat mai întâi de toate să facă diferența dintre poftă și foame, astfel încât poftele emoționale să nu o mai copleșească și să nu-i mai dicteze relația cu mâncarea.

A înțeles, de asemenea, că relația cu mâncarea este de fapt expresia relației pe care o avem cu sinele și este o formă de iubire de sine prin care încerca să ajungă la vindecare emoțională și echilibru interior.

# # #

Spre finalul procesului, iată cum arătau lucrurile pentru ea:

Apoi, poate mai stăm amândoi o vreme în tăcere, unul lângă celălalt, până când, inevitabil, la un moment se face timpul să plece.

Și el se ridică, mă ridic și eu, ne luăm la revedere și acesta, Alexandra, e momentul cel mai important, pentru că mi-am dat seama că demonului îi e mult mai ușor dacă eu îi mai dau ceva înainte să iasă pe ușă: ceva ce îi ține nu de urât, ci de frumos.

Știi ce fac, nu-i așa?

Îi dau o îmbrățișare.