Ce înseamnă „să stai cu copilul interior”?

timp de citire: aproximativ 5 minute

Un lucru pe care îl spun recurent în consilierile pe care le țin este următorul: „Cu copilul interior nu lucrezi. Cu copilul interior stai.”

Dar ce înseamnă, mai exact, „să stai cu copilul tău interior”?

Cum arată fuga de tine însăți

Imaginează-ți în felul următor: alergi tot mai tare, indiferent unde, nici nu știi și nici nu contează, pentru că nu ceea ce se află înaintea ta contează, ci ceea ce se ține după tine – nu știi ce este, pentru că nu îndrăznești să te uiți în urmă nici măcar cu coada ochiului, dar simți – presimți – că e ceva ce, dacă privești în ochi, îți va da cu totul viața peste cap.

Așa că tu fugi și fugi, dar obosești, iar ceea ce vine din spate simți că se apropie tot mai tare – e doar o chestiune de timp până te prinde din urmă și gata, până acolo îți va fi fost.

Și ai dreptate: poți să fugi, dar până la un anumit punct – asta pentru că tu obosești, dar ceea ce aleargă după tine este neobosit.

Când te întâlnești cu ceea ce ai evitat toată viața

Sau poate că nu ajungi chiar până la capătul puterilor, dar se întâmplă să te împiedici: poate e noapte și nu vezi bine, poate ți-a fugit un pic atenția, poate altceva te-a distras.

Și, pentru că ești obosită de la atât de mult alergat, nu mai ai energia să te ridici suficient de repede și să fugi mai departe.

Dar dintr-o dată, apare lângă tine: cea mai mare frică a ta, lucrul care ai simțit că te-a fugărit toată viața și care nu ți-a dat nici un pic de răgaz, pentru că altfel riscai să te prindă din urmă.

Dar ție ți-e prea frică să privești, așa că închizi ochii și strângi tare ploapele, ba chiar începi să strigi și să spui: „Nu, nu, nu, nu vreau să știu, nu vreau să văd, te rog, lasă-mă în pace” – prea tare încât să auzi... liniștea de lângă tine.

O descoperire neașteptată

Și continui așa o vreme, te lamentezi și te chinui și, da, te torturezi singură cu fel și fel de imagini din mintea ta – până când inimaginabilul se întâmplă: simți o atingere.

Încremenești.

Dar nu pentru că este teribilă.

Nu pentru că este rece sau fierbinte sau oricum altfel.

De fapt, încremenești surprinsă... pentru că nu este toate aceste lucruri.

Ba chiar este foarte... plăcută.

Este caldă și delicată, moale parcă, asemenea atingerii mâinii unui... copil.

Și atunci, abia atunci, deschizi ochii: larg, să vezi cât mai bine – și ce constați?

În fața ta nu e nici un monstru.

Nu e nici un bau-bau cum ți-ai fi închipuit și nu e nimeni care să strige sau să tune și să fulgere la tine.

În fața ta e fix asta: un copil.

De vreo 4 sau 5 anișori, are chipul senin și obrajii îmbujorați, dar cel mai mult te surprind ochii: ochii săi sunt cât se poate de mari și privesc cu un amestec de curiozitate și teamă care pur și simplu îți frânge inima.

Acesta este lucrul de care ai fugit atât de tare până acum?!

Întreaga ta viață ai fugit de... un copil?!

Ce înseamnă, de fapt, să stai cu copilul tău interior

Înseamnă să nu mai pui repede mâna pe telefon să suni o prietenă cu care să ieși în oraș atunci când simți că-ți vine să plângi – indiferent din ce motiv.

Înseamnă să nu-ți mai zici „hai că mai pot un pic” sau „o fac și pe-asta, imediat o dau gata” când vine vorba de încă un task la job sau încă ceva de trebăluit prin casă în momentele în care tot ce-ai vrea, de fapt, este să te pui în pat și să zaci.

Înseamnă să-ți dai voie să simți ceea ce simți – de aceea cu copilul interior nu lucrezi, ci, mai bine zis, de copilul interior nu (mai) fugi.

Cum relația cu copilul interior în viața de zi cu zi

Cu copilul interior stai atunci când faci loc în viața ta spontaneității, veseliei și mai ales curiozității.

Când porți o culoare mai îndrăzneață sau când pui muzică în boxe ori în căști și începi să dansezi singură prin casă.

Când te prostești și râzi în hohote cu prietenii, cu propriii copii și chiar cu partenerul.

Când pictezi, când desenezi, când fredonezi.

Când visezi cu ochii deschiși.

Cu copilul interior, mai ales, te joci

De aceea, cu copilul interior, mai ales, te joci.

Pentru că jocul este forma lui de limbaj.

Și, atunci când îi vorbești pe limba lui, se liniștește.

Iar tu, în sfârșit, te simți acasă în tine.

###

Terapia copilului interior este o formă de terapie și vindecare emoțională aparte, în care relația cu sine, autocunoașterea și echilibrul personal sunt fundamentele pe care se construiește întregul proces.

Consilierea psihologică și psihoterapia care se orientează în acest sens nu au cum să nu aibă succes, cu atât mai mult atunci când susțin – prin tehnici, metode și practici specifice – exprimarea cât mai creativă a copilului interior.

Cele mai bune rezultate pe care clientele mele le-au obținut au venit mai ales din momentul în care „glasul” copilului interior a căpătat o formă artistică și corporală: de aceea terapia prin artă și abordarea somato-emoțională sunt centrale și esențiale în practica mea de fiecare zi.