Despre burnout: cum se simte să arzi până la capăt, în tăcere și cu zâmbetul pe buze
O tragedie petrecută recent a scos (din nou) la iveală unul dintre fenomenele toxice care încă sunt prezente în societatea noastră: glorificarea muncii pe brânci, până la epuizare.
Ce se întâmplă de ajungem să cădem din picioare?
Cum se face că admirăm oamenii care „dau tot”, până la ultima picătură de viață din ei (la propriu), și persistăm (orbește? prostește?) să credem în doctrina lui „a face”, hulind, efectiv, beneficiile lui „a fi”?
Tu ce faci atunci când simți că „bateriile” nu prea te mai țin?
Când viața devine un tren de marfă pus pe goană
Tot acest subiect mi-a adus aminte de o vreme în care și eu, la rândul meu, eram sclava acestei culturi a productivității și a eficienței.
Mai ales, mi-am adus aminte că era o vreme în care „duduiam” ca un tren de marfă pus pe goană: de dimineață până seara abia dacă aveam răgaz să respir. Aveam un program pe care acum, pe bună dreptate, l-aș descrie drept infernal. Și nu, nu din cauză că îmi plăcea mai mult ceea ce făceam atunci decât acum.
Ba dimpotrivă, îndrăznesc să spun acum.
Aveam facultate (urmam un al doilea master), aveam formare, colaboram cu un centru de activități pentru copii, țineam și cursuri – toate, de dimineața până seara, într-o vreme în care NU se lucra NIMIC online.
Era totul o vrie, dacă stau să mă gândesc bine!
Printre toate, reușeam cumva să mai și trăiesc – ori, cel puțin așa aveam eu impresia. Dar realizez acum că, de fapt, alergam:
Eram atât de absentă și de deconectată de mine încât nu aveam răgaz nici cât să-mi dau seama dacă și cât de obosită eram!
Nu înțelesesem încă faptul că liniștea, respirația și conștientizarea se află în momentele de tăcere, în acel spațiu cu potențial infinit dintre două task-uri, drumuri, cursuri etc. - de fapt, trebuia să mai treacă niște timp și să mai trec eu prin niște experiențe ca să „prind la minte”.
Cum se simte burnout-ul: un tren deraiat
Pentru mine așa s-a simțit să trec prin burnout: un tren deraiat.
Ceva ce multă lume nu știe despre mine este că am avut ocazia - so to say - de a cunoaște din interior cum este să fii la conducerea unui tren deraiat.
Bineînțeles că nu mi-am dat seama atunci.
Am realizat abia după ceva vreme, când trenul meu a ieșit de pe șine, iar eu m-am dat jos din el ca să-mi trag sufletul în plin câmp.
Am avut nevoie de O LUNĂ întreagă în care să nu fac NIMIC.
Am repornit, dar cu greu, cu pași teribili de mici. Orice viteză care trecea peste 5 km/h mă făcea să mă opresc din nou.
Cât a durat recuperarea? În total, aproape un an.
Elefantul cu care trăiești în cameră: cum îl recunoști?
Burnout-ul ajunge să fie un stil de viață, iar un stil de viață nu se construiește de azi pe mâine, ci în ani de zile. Iar dacă el se surpă la un moment dat, nu înseamnă că stilul nou de viață, cel mai „echilibrat”, se va ridica pe loc.
De asemenea, burnout-ul nu este ceva subtil, nici mascat și nici de neremarcat: burnout-ul este cât se poate de evident, mai ales pentru cine are ochi și știe la ce să se uite.
Îți poți da seama dacă ai și tu un astfel de elefant în viața ta verificând un checklist simplu, precum cel de mai jos:
Plâng ușor și mă enervez ușor.
Am memoria afectată și uit multe.
Sunt mult mai sensibilă.
Am tensiunea mare.
Una zic și alta fac.
Mă supăr ușor pe mine.
Mă înfurii pe cei din jur.
Țip la copii și mă cert cu soțul.
Nu mă mai înțeleg cu nimeni.
Nu dorm bine și am coșmaruri.
Am insomnie și mă simt epuizată.
Mă simt descurajată.
Mă simt tristă din orice.
Nu mă mai bucur de nimic.
Ce este, de fapt, burnout-ul
„Simt că mi s-a luat de tot.”
Burnout-ul este acea formă de epuizare emoțională, mentală și fizică, cauzată de stresul cronic și intens de la locul de muncă și care ajunge să-ți dea cu totul peste cap viața personală.
Mai ales, ceea ce tu trăiești nu e „doar o fază” care „o să treacă” pentru că ești „doar obosită” și ai „nevoie de o vacanță”.
Burnout-ul nu trece cu un weekend liber din când în când, nici cu o vacanță din joi în paști.
Burnout-ul nu trece cu o vacanță și riști să te înghită cu totul.
Dacă ai ajuns până în acest punct cu lectura articolului, te felicit, întâi de toate! Înseamnă că subiectul te preocupă autentic și că îți dorești să înțelegi cu adevărat nu doar dacă te confrunți cu epuizarea tu însți, dar și să afli ce poți face astfel încât să-ți fie (din nou) (mai) bine.
Fenomenul burnout-ului privit în profunzime
Hai să te-ntreb așa – ți-ai spus și tu vreodată ceva precum: „Mie nu-mi prinde să stau.” sau „Mă plictisesc dacă nu am ceva de făcut.” ori „Eu nu mă simt bine când am liber.”?
Dacă da, ei bine vreau să știi că TE ÎNȚELEG.
Îți las în continuare alte 10 semne care indică toate că te apropii sau că ai ajuns chiar în pragul epuizării:
Te răstești și țipi la copii sau la partener.
Te înfurii chiar și din cele mai banale motive.
Nu dormi bine, visezi mult și urât (sau ai insomnii).
Ai slăbit sau ai luat în greutate mai mult decât de obicei.
Uiți tot mai des lucruri destul de importante.
Ai palpitații, stări de agitație în corp și chiar tremurături.
Dimineața te trezești greu și abia te convingi să te ridici din pat.
Ai privirea încețoșată, dureri de cap frecvente și te simți deshidratată.
Simți că nu te mai bucură nimic și nu mai ai chef de nimic.
Nu mai ai energie nici măcar de hobby-uri sau de lucrurile plăcute ție.
Ritmul nebun al epuizării...
ANI de zile ritmul meu a fost unul alert: lucram tot timpul, de dimineața până seara, lucram și în weekend-uri, lucram și în vacanțe, iar dacă nu aveam neapărat ceva urgent de făcut... ei bine, îmi făceam de lucru (la propriu)!
Și știi ce se întâmpla cu mine atunci când NU aveam ceva ce făcut?
Mă simțeam (mai) rău. O apatie teribilă mă cuprindea și, intrată în starea asta, nu mai făceam nimic decât să zac TOATĂ ziua.
Nu intru acum în detalii despre funcționarea sistemului nervos, dar vreau să știi că este perfect firesc să se simtă așa, pentru că așa se manifestă un sistem nervos și un organism aflate în stare de oboseală sau epuizare cronică.
Nu este suficient că spui „gata, acum iau o pauză, de azi până peste x zile nu mai fac nimic, nu mai lucrez nimic, sunt în timpul meu liber și mă fac de orice altceva decât task-uri legate de muncă.”
Nu funcționează așa.
Pentru că oboseala – fie ea mentală, fie ea somatică – NU este ceva ce oprești ca de la un buton, odată cu tot ceea ce este work-related.
De aceea ce vreau să știi despre burnout este că starea de apatie, de plictiseală, chiar de anxietate reprezintă un răspuns NORMAL al corpului atunci când în sfârșit te oprești și ieși din sistemul de răspuns luptă-sau-fugă.
Chiar dacă tu reușești să ieși din răspunsul de tip luptă sau fugi, corpul tău încă suferă de pe urma efectelor acestei stări în care a funcționat săptămâni, luni sau poate chiar ani (cum a fost cazul meu). De aceea, atunci el stochează tensiunea și simpla oprire NU este îndeajuns ca să-l și elibereze de ea.
Și știi ce se întâmplă în acest moment?
Tensiunea lucrează și lucrează și lucrează în continuare – doar că este mult mai grav ceea ce se întâmplă: în lipsa susținerii hormonale (de cortizol și adrenalină) care era în luptă-fugi, corpul nu mai are resorturile prin care să facă față stresului acumulat – așa că intră în răspunsul tip... îngheață.
Caruselul nu se oprește și nici nu se va opri vreodată, dar tu POȚI să te dai jos din el!
Ce vreau eu să-ți spun este că NU ESTE SUFICIENT DOAR SĂ TE OPREȘTI (de altfel, nici nu ai cum să o faci brusc - cum le spun clientelor mele, este ca și când ai încerca să oprești dintr-o dată o mașină care rulează cu 90 km / h).
Trebuie să iei măsuri active cât se poate de susținute astfel încât nu doar să nu mai acumulezi tensiune, ci să începi să descarci din tensiunea acumulată înainte să poți să acumulezi stare de bine.
Cum stau lucrurile în prezent
Eu am învățat fac altfel lucrurile - mai bine pentru mine: cu mai multă răbdare, cu mai multă grijă, dar mai ales cu mai multă BLÂNDEȚE.
Mai ales, acum pot să îndrum cel mai bine: știu ce înseamnă să arzi până la capăt și apoi să fie nevoie să te ridici și să te refaci din cenușa celei care ai fost.
De aceea, eu astăzi lucrez cu femei care simt că viața lor e un tren deraiat, cu femei care simt că viața lor este pe cale să deraieze și cu femei care vor să se ridice de unde zac și să-și repună viața pe picioare.
Pasărea Phoenix nu este doar un mit.
Există viață după ce arzi până la capăt, dar - am mai spus-o și o mai spun o dată, chiar cu riscul de a mă repeta: astfel de schimbări și rezultatele NU vin peste noapte.
Nimic nu se va schimba până când TU nu te vei schimba.
Viața ta și ritmul ei, cu programul pe care îi ai nu pot fi astfel fără acordul tău mai mult sau mai puțin explicit. Fericirea și libertatea încep din momentul în care îți dai seama că poți să alegi.
Până când nu îți vei asuma responsabilitatea față de propria bunăstare, nici nu vei avea parte de ea.
Fiecare dintre semnele de epuizare de mai sus reprezintă un semnal: ceva îți atrage atenția că este ceva în relațiile, în cariera, în viața ta care nu merge bine.
Starea de bine ESTE un stil de viață
Echilibrul, libertatea interioară și împlinirea nu sunt ceva ce obțin la un moment dat și pot să-mi spun „gata, am terminat, le-am bifat și pe-astea”.
Libertatea, fericirea și pacea interioară pe care le cauți se află în proces, ba chiar ele sunt procesul.
De aceea ține minte că nu trebuie să treci prin epuizare singură. Nici nu ai cum și este perfect în regulă.
Uite ce spun eu de fiecare dată că este de făcut: caută sprijin.
În primul rând, suport psihologic și emoțional (consiliere sau psihoterapie) pentru a-ți găsi sau chiar crea propria ieșire. În al doilea rând, suport social: de la prieteni, la colegi și până la familie ori chiar comunități de sprijin dedicate (grupuri de susținere), să ai un „trib” este esențial pentru vindecare și revenirea la viață.
Pentru mine, schimbarea a presupus multe lucruri: de la a învăța cum să-mi regândesc prioritățile, la a mi le stabili și chiar la a mă ține de ele. De asemenea, am mers la terapie, continui să o fac și niciodată nu mă opresc din a fi atentă la mine și a mă îngriji de propria dezvoltare personală.
Postfață – despre corp, vindecare și blândețe
Știai că, așa cum corpul are un sistem de răspuns luptă-fugi-îngheață, are un sistem de răspuns „stare-de-bine”? Da, este uimitor – și știi ce mai este uimitor? Îți este posibil să-l accesezi și antrenezi ORICÂND.
Mă refer la abordarea și la practicile de lucru somato-emoționale, pe care și eu le folosesc atât în lucrul cu clientele mele, dar și în lucrul cu mine însămi.
Pentru mine, s-au dovedit a fi salvatoare în recuperare, iar în prezent îmi sunt esențiale pentru păstrarea echilibrului și a stării de sănătate pe toate planurile.
Și nu, bărbații nu sunt scutiți nici ei de burnout, iar eu nu cred că suferă nici mai mult, nici mai puțin de pe urma acestui fenomen. Este vorba doar că se manifestă diferit, dar acesta este un subiect pentru altă dată.