Când optimismul te rănește: adevărul despre gândirea pozitivă și... toxică

Gândirea pozitivă nu este mereu soluția

N-am fost niciodată de acord cu gândirea pozitivă – doar că nu știam exact cum să mă fac înțeleasă ce vreau să spun prin asta. Lucrul la care mă refeream eu, am aflat la un moment dat, poartă numele de „toxic positivity” și cel mai bine îți dai seama ce este prin următoarele exemple de mesaje:

„Nu-ți face griji, totul o să fie bine!”

„Se rezolvă cumva, trebuie doar să gândești pozitiv.”

„Universul are grijă de tine și le așază așa cum ai nevoie.”

Adică mesaje care, într-un „ambalaj” frumos, îți vând neputință mascată sub formă de înțelepciune, seninătate, reziliență, dar nu este nici pe departe vorba despre asemenea resurse.

Adevărata maturitate emoțională

Să fii înțelept și rezilient nu înseamnă să gândești tot timpul pozitiv, la fel cum a te gândi la ceea ce poate să nu meargă bine nu face din tine o persoană prăpăstioasă sau negativistă.

De fapt, din contră: să vezi ȘI partea goală a paharului face din tine o persoană cât se poate de matură din multe puncte de vedere.

Industria fericirii și mitul optimismului absolut

De multă vreme deja fericirea și optimismul au ajuns să fie veritabile industrii, cea din urmă susținând-o pe cea dintâi: fericirea vine dacă gândești pozitiv.

Piața cărților motivaționale abundă și ea de această perspectivă asupra lucrurilor: gândirea pozitivă absolută este secretul pentru orice, de la succes, la productivitate, carieră și până la bani.

Iar aceasta se întâmplă în ciuda numeroaselor filosofii „cu vechime” de secole, dar și a numeroaselor cercetări recente din psihologie, sociologie, medicină, economie și alte științe.

Fericirea autentică nu vine din negare

Fericirea nu „vine” pur și simplu și cu atât mai puțin dintr-o gândire oarbă față de neprevăzut.

Liniștea sufletească nu vine din exilarea gamei de emoții așa-numit „negative”, dar care sunt de fapt doar neplăcute.

Tot așa, siguranța nu se obține exercitând un control obsesiv, excesiv asupra lucrurilor – ceea ce este, de altfel, oricum imposibil.

O perspectivă contraintuitivă despre fericire

 În Antidotul, Oliver Burkeman o spune mai bine decât aș putea eu să redau aici și reușește să pună piciorul în prag mai bine ca oricine atunci când vine vorba despre motivele pentru care optimismul devine toxic.

La fel de carismatic (dacă se poate spune astfel despre stilul de a scrie al unui autor) precum este și în celelalte volume ale sale și la fel de convingător, captivează prin poveștile pe care le împărtășește, dar mai ales cucerește prin auto-ironie și prin felul atât de ingenuu în care își relatează propriile aventuri din această căutare a fericirii pe calea negativului.

Alternativa către împlinire

Există un drum alternativ către fericire, chiar dacă (sau tocmai pentru că) este unul contraintuitiv: aceasta ar fi putea fi ideea-esență în jurul căreia autorul își scrie gândurile și întreaga carte.

Iar argumentele sunt cât se poate de relevante și revelatoare, deoarece explică întocmai de ce lucruri, evenimente sau relații despre care se presupune că ar trebui să ne aducă fericirea (precum viața de familie sau un cont bancar „baban”)... nu o fac – sau, de la un punct încolo ori în anumite condiții, o fac prea puțin încât să mai conteze cu adevărat.

Paradoxul liniștii

De la acceptarea emoțiilor negative, la tolerarea stării de nesiguranță și până la strategia de previzionare a răului, toate sunt metode prin care, paradoxal, te vei apropia de sentimentele de împlinire, de siguranță și de fericire.

Dar nu mă crede pe cuvânt.

Citește cartea și convinge-te singură de Antidotul lui Oliver Burkeman.

Citate care să te inspire

În acest sens, las mai jos câteva citate și fragmente care mie mi-au atras atenția în acest sens și care sunt destul de sigură că te vor convinge și pe tine că Oliver Burkeman este noul tău autor preferat și profesor în materie de fericire.

Ineficacitatea strategiilor moderne pentru obținerea fericirii reprezintă doar o mică parte a problemei. Există suficiente motive pentru a putea spune că însăși sintagma „căutarea fericirii” este o problemă în sine. Până la urmă, cine spune că fericirea este un obiectiv valid? Religia nu a pus niciodată un mare accent pe acest subiect, cel puțin nu la nivelul preocupării noastre pentru acest subiect, iar despre filosofi nu putem spune că s-au înghesuit să abordeze temeinic această temă. La fel, orice psiholog evoluționist îți va spune că, din punct de vedere al evoluției, nu există vreun mare interes ca tu să fii fericit, mai mult decât asigurarea că nu te vei simți într-atât de mizerabil sau de apatic încât să nu te reproduci.

Chiar și așa, asumându-ne faptul că fericirea este un obiectiv demn de urmărit, o capcană ne apare în fața ochilor – se pare că există ceva în natura fericirii care face ca, pe măsură ce o urmărești, să fie mai probabil că nu o vei obține niciodată. (p. 17)

* * *

Abordările vizând fericirea axate pe proslăvirea optimismului, pe fixația setării de obiective și pe gândirea pozitivă se arată a fi tocmai acele manifestări care sunt pe placul egoului. Gândirea pozitivă nu e altceva decât identificarea cu propriile gânduri și nu detașarea de acestea. La fel, „cultul optimismului” nu e nimic altceva decât proiectarea unui viitor în care vei fi fericit și te vei bucura de succes, de fapt un mesaj prin care-ți întărești subtil credința că nu vei trăi niciodată fericirea acum, ci cândva. Într-un viitor care s-ar putea să nu mai vină niciodată. Planurile nu fac altceva decât să alimenteze nemulțumirea față de singurul loc în care fericirea poate fi găsită: clipa prezentă. (p. 141)

* * *

A trăi cu mai puține iluzii înseamnă să înfrunți realitatea. A nu avea la îndemână opțiunea de a te proteja în cele mai contraproductive moduri te face mai rezistent în a înfrunta greutățile vieții, iar într-un final, te determină să experimentezi – chiar dacă într-o formulă mai modestă – o formă durabilă a sentimentului de fericire. (p. 173)