Povești reale din terapie: cum vorbește corpul când mintea tace

Puține sunt lucrurile care mă bucură mai tare decât să aud de la femeile cu care lucrez cum ceea ce facem împreună... funcționează.

De-a lungul timpului, am adunat mai multe astfel de relatări, unele mai emoționante decât altele, toate însă având același efect asupra mea: m-au umplut de bucurie și m-au făcut să mă simt mândră pentru clientele mele!

Totuși, dacă ar fi să aleg una sau două povești care ies în evidență, știu foarte clar care ar fi – iar pe acestea vreau să le împărtășesc și aici, în speranța că îți vor da curaj să începi tu însăți un proces personal.

Sunt sigură că îți vor da încrederea nu doar că terapia funcționează (ba chiar mai repede decât te-ai aștepta!), ci și că semnalele care vin din partea propriului corp sunt întotdeauna relevante.

Hai să începem.

Numele și câteva date demografice au fost schimbate pentru a proteja identitatea celor care mi-au fost cliente, însă provocările pe care le-au întâmpinat, rezultatele obținute și cuvintele citate sunt autentice.

Prima poveste: durerea care nu cedează până când nu este ascultată

Mai întâi, vreau să-ți spun câteva lucruri despre Maria: are 41 de ani, este căsătorită de aproape 20 de ani și are un copil, o fată adolescentă. Lucrează în domeniul destul de solicitant al relațiilor publice și resurselor umane și, cu toate că este destul de mulțumită de activitatea ei de zi cu zi, uneori, la final de săptămână, se resimte de pe urma stresului și a oboselii.

În ceea ce privește motivul pentru care Maria a venit să lucrăm împreună, acesta consta într-o stare de rău fizic destul de difuză, despre care mai mulți medici i-au spus că nu pot să găsească nici o cauză evidentă.

Totuși, Maria se simțea slăbită, suferea adesea de dureri de cap, iar anxietatea o „chinuia” de-a lungul zilei, de multe ori pe neașteptate și, în ultima vreme, chiar și noaptea, împiedicând-o să aibă un somn odihnitor.

„Este ca și când corpul meu, Alexandra, se răzvrătește împotriva mea! Nu știu ce are, nu înțeleg ce vrea, dar îmi dau seama că trebuie să iau măsuri, pentru că nu mai pot așa și nu știu unde o să ajung în ritmul ăsta” – sunt chiar cuvintele ei de la prima noastră întâlnire.

Începem așadar să lucrăm împreună.

După o vreme, familia Mariei suferă o pierdere a unui membru, persoană față de care Maria însăși era destul de atașată și despre care avea numeroase amintiri, încă din copilărie.

Bineînțeles, orice situație de genul acesta este supărătoare în sine, numai că au mai fost alte câteva aspecte care Mariei nu i-au „picat” deloc bine în contextul acelei pierderi, ba chiar au stârnit destul de multă furtună interioară.

Numai că Maria nu a sesizat imediat prezența acestei furtuni interioare, ci mai degrabă a băgat de seamă că era altceva ce o sâcâia, anume... un dintre frecventele ei dureri de cap.

Intensă, persistentă și acaparatoare – o migrenă în toată regula care pur și simplu nu voia să cedeze.

Nemaiștiind ce să mai facă, Maria și-a amintit de lucrurile pe care le-am mai discutat noi de-a lungul întâlnirilor noastre, dar și de ceea ce m-a auzit adeseori povestind în cadrul diferitelor ateliere pe care le-am susținut în comunitate, anume despre modul în care funcționează corpul și sistemul nervos.

S-a gândit, atunci, să scrie: în fond, ce-avea de pierdut? Nimic, propriu zis, căci în cel mai rău caz, durerea ar fi rămas la fel. Doar că nu a rămas...

„Până când nu am scris, Alexandra, tot ce am avut pe suflet, migrena nu a cedat!”

A scris timp de oră, fără să mai realizeze cum trece timpul și despre ce scrie – pur și simplu a fost o descărcare de conștiință care i-a adus nu doar eliberarea sufletească, ci și a corpului, care captase și încerca să redea toată tensiunea de care mintea avusese parte.

Această întâmplare a marcat un moment-cheie în procesul Mariei, care a putut cu ocazia aceasta să facă și o retrospectivă a întregului nostru proces de până în acel moment (care se desfășura deja de 5 luni de zile).

Astfel, Maria a observat că... se simțea mult mai bine și „mai că nici n-am băgat de seamă, poți să crezi?!” Anxietatea se diminuase semnificativ și, dacă apărea, Maria reușea cu ușurință nu doar „să stea cu emoția”, ci și să o liniștească, seara putând chiar să adoarmă ușor și să aibă parte de un somn odihnitor.

Mai ales însă Maria a băgat de seamă că durerile de cap de care suferea și starea difuză de lipsă de energie au fost înlocuite de momente mai dese de liniște, de prezență și de „seninătate”: „parcă mi-e mult mai ușor să fiu din nou eu, știi?”

„Tot ce m-ai învățat m-a ajutat în mod real, mai ales pentru că au fost lucruri simple, care mi-au întors atenția la mine și pe care le-am putut integra natural în viața mea de zi cu zi!”

A doua poveste: când dispar poftele, nevoia firească de hrană vie reapare

Câteva lucruri și despre Denisa: are 33 de ani, este divorțată de 2 de ani și are și ea un copil, tot o fată, însă în vârstă de aproape 5 ani. A lucrat dintotdeauna într-un domeniu destul de tehnic și de rațional, care o ține mult în „mental” și care, în ultima vreme, a început să o frustreze tot mai tare: ceea ce a pornit ca o pasiune simte acum că a devenit „un rău necesar”.

Denisa a venit să lucrăm împreună alarmată de stările tot mai copleșitoare de apatie, de care îi era dificil „să se scuture” chiar și când voia să facă lucruri care, înainte, i-ar fi adus bucurie – precum să investească energie în hobby-uri sau să petreacă timp cu fiica ei.

„M-am săturat să mă simt mereu așa bleagă și amorțită, de parcă nu mai am vlagă în mine. Singurele momente în care dau dovadă de ceva viață și energie este când mă enervez – și vai, dacă ai ști cum izbucnesc atunci! Nu mai țin cont de nimeni, chiar dacă mă iau de la... nimicuri.”

Desigur, dăm start lucrului nostru împreună, iar o temă care apare curând în mod repetat în legătură cu diferite situații este următoarea: absența... limitelor și prezența mâncatului... emoțional.

Dacă este să-ți spun care e unul dintre cele mai mari beneficii ale stabilirii limitelor, atunci fără să ezit ar fi acesta: nu doar că opresc „scurgerile” de energie (pe care mâncatul emoțional, apropo, încearcă să o suplinească), dar te și „alimentează” cu aceasta.

Nu este de mirare, așadar, că după ce a început să pună limite, Denisa a prins un nou elan față de viața ei, iar relația cu mâncarea s-a schimbat de asemenea radical.

Tot mai mult în întâlnirile noastre (care se desfășurau, la acel moment, de aproximativ 8 luni) amândouă remarcam că are un alt tonus (deopotrivă mental și fizic), dar „dovada” cea mai solidă a venit la un moment dat cu o evidență grăitoare – bineînțeles, din partea corpului ei.

Cu toate că Denisa traversase o săptămână plină de „furtuni” (relaționale, mai specific, și mai ales cu fostul soț), încrederea ei în ea însăși a fost de neclintit, ceea ce s-a văzut din plin atât în felul în care corpul a susținut-o...

„Mi-am dorit să mănânc hrană vie, Alexandra! Nu dulciuri, ci iaurt și legume!” – mi-a spus ea...

...cât și în deciziile ei: „I-am ținut piept, Alexandra, și ah, ce bine a fost! Nu l-am mai lăsat să mă calce în picioare, i-am pus limita și basta. A rămas mască, pe cuvânt, MAS-CĂ!”

Greu pot să redau bucuria și mândria pe care le-am simțit pentru ea când mi-a spus acest lucru, emoții pe care le-am adus în spațiu de terapie și cu care am îndemnat-o pe Denisa să intre tot mai mult în contact, astfel încât să-i servească drept un veritabil acumulator de energie.

Și, îți dai seama, că de aici înainte lucrurile au mers din ce în ce mai bine pentru ea. :)

Dansul dintre minte și corp

Eu, desigur, am ajuns să nu mă mai îndoiesc de înțelepciunea corpurilor noastre.

Personal, am trecut deja prin destul de multe experiențe care mi-au confirmat de absolut fiecare dată că nimic din ceea ce vine din partea corpului nu este întâmplător.

De aceea, eu, una, nu mai am nevoie de argumente sau de dovezi în plus în acest sens.

Dar știu că multe dintre femeile care se gândesc să înceapă un proces de psihoterapie sau de consiliere psihologică, au.

Pentru că multe dintre ele încă sunt undeva la început de drum și nu neapărat la începutul unui drum în terapie, ci chiar la începutul unei altfel de relații cu propriul corp și cu propriul sine – și poate că astfel este și cazul tău.

Cel mai probabil, dacă ești și tu asemenea mie și asemenea multora dintre noi, nimeni nu te-a învățat ce înseamnă să-ți asculți corpul ori să-ți respecți nevoile, poate că nici măcar nu ți-au dat de înțeles că ar fi ceva de ascultat ori că meriți să fii tratată cu atenție, blândețe, respect sau considerație.

Ah, dar și când începi să o faci și primele semne se arată... se întâmplă ceva extraordinar!

Pentru mine, este o onoare să pot să fiu alături de femei în acest proces, mai ales pentru că știu „din interior” în cât de multe feluri bune viața începe să se transforme atunci când începem să ne ascultăm și să avem grijă cu adevărat de noi.

De aceea am vrut să-ți împărtășesc poveștile Mariei și Denisei: ca să-ți dau încredere – și nu neapărat în terapie, ci mai ales în tine însăți.

Ai în tine un izvor nesecat de bucurie, de sănătate și de echilibru, dragă femeie, pe care nu ezita să-l descoperi!

P.S. Sper că am reușit să te inspir, iar dacă ți-am stârnit întrebări sau curiozități, te îndemn să-mi scrii cu încredere sau să programezi direct un apel de cunoaștere aici: este gratuit și nu presupune nici un fel de angajament.