Doar copiii au părinți: despre copilăria furată și drumul înapoi către sine

Ascultă articolul aici.

„Maturizarea înseamnă să devii orfan de tată și de mamă și să-ți asumi întreaga responsabilitate pentru propria viață.”

M.-F. și E. Ballet de Coquereaumont

„Cu cât ne susținem mai bine pe noi înșine, cu atât atragem și alte persoane care ne susțin.”

P. Walker

Sunt cărți pe care le-am ținut pe raft ani de zile, aparent așteptând momentul potrivit – deși, dacă sunt sinceră, cred că de fapt a fost nevoie să realizez că eu sunt cea care trebuia să ajungă la momentul potrivit așa încât să le pot citi cu adevărat.

S-a întâmplat recent nu o dată, ci de două ori: două volume excepționale au stat cuminți în biblioteca mea și m-au așteptat, răbdătoare, până când am traversat o perioadă provocatoare pe plan personal și am simțit că sunt pregătită să le deschid.

Nu cred că e o coincidență. Din experiența mea de terapeut, știu că una dintre cele mai dificile relații pe care le putem avea – chiar și la vârstă adultă, chiar și când avem propria noastră viață, familie, carieră – este relația cu propriii părinți. Așa că titlurile mi-au „vorbit” înainte să știu măcar exact despre ce e vorba între paginile lor.

Mai că pot spune că le-am ales pe nevăzute.

Ce am găsit acolo m-a făcut să vreau să scriu neapărat despre ele: lectura lor am simțit-o mai mult decât profundă – a fost de-a dreptul vindecătoare și cu mâna pe inimă pot spune că au făcut împreună cât șase luni de terapie.

Hai să-ți povestesc despre ele.

Doar copiii au părinți – despre ce este vorba, de fapt

„Nu există părinte de adult. Este o contradicție de termeni.” M.-F. și E. Ballet de Coquereaumont

Inițial, titlul m-a dus cu gândul la ceva ce văd frecvent în practică: dificultatea părinților de a accepta că propriii copii au crescut – că nu mai sunt copiii cărora să li se ofere sfaturi și îndrumări la fiecare pas. Această incapacitate a părinților de a „actualiza” vârsta propriilor copii duce la conflicte constante, desigur, care se termină cel mai adesea prin îndepărtare sau chiar înstrăinare – și nu pentru că relația nu ar mai conta, ci pentru că adultul are nevoie ca limitele, alegerile și deciziile sale să fie respectate.

Dar, pe măsură ce am citit, am înțeles că titlul se referă la ceva și mai profund: fenomenul parentificării.

„Parentificarea copiilor exploatează capacitățile lor naturale de empatie, cooperare și iubire [...] și menține o iluzie, aceea a unei legături profunde și pline de iubire, când aceasta a fost de mult timp rănită, deteriorată, abuzată, destrămată sau ruptă.” M.-F. și E. Ballet de Coquereaumont

Parentificarea este posibilă pentru că numeroși părinți sunt fie imaturi emoțional, fie absenți, fie neglijenți emoțional și, fără să-și dea neapărat seama, forțează copilul spre o maturizare precoce, nefirească. Copilul își asumă responsabilități pe care nu ar trebui să le poarte la vârsta lui, iar copilăria îi este, cu alte cuvinte, furată.

„Copilului i se cere să compenseze nevoile emoționale ale părintelui care nu au fost satisfăcute în timpul copilăriei acestuia.”

M.-F. și E. Ballet de Coquereaumont

Recunosc acest tipar de nenumărate ori în cabinet: mama singură care nu și-a procesat divorțul, nici doliul după destrămarea căsniciei, și care a făcut din propriul copil un sprijin emoțional – adică, cineva căruia să-i poată spune tot, cineva de la care să primească susținerea pe care ar fi trebuit să o caute în altă parte, de la un partener de cuplu sau un adult în toată firea, în orice caz.

Alte exemple: tatăl extrem de autoritar, cu tendințe narcisiste, care impune standarde imposibil de atins, critic și dur în educație – ori părinții acaparați de propriile cariere, care își lasă copiii să se crească practic singuri, părinți care sunt absenți atât fizic, cât și (mai ales) emoțional.

„Nici un copil nu poate deveni părintele părintelui său fără să se înstrăineze de sine însuși.”

M.-F. și E. Ballet de Coquereaumont

Ce mi s-a părut cu adevărat valoros la această carte e claritatea cu care explică cele două căi prin care copilăria poate fi furată – fie prin infantilizare, fie prin parentificare.

Aparent, sunt experiențe opuse, dar duc, la vârsta adultă, spre destinații remarcabil de similare: sentimente de impostură, dificultăți în gestionarea propriilor emoții, dificultăți relaționale marcante, tendințe de people pleasing, incapacitatea de a-ți asuma propriile nevoi, dificultăți de a stabili limite – toate sunt efecte ale dezvoltării alături de figuri parentale insuficient de bune (ca să parafrazez termenul winnicottian) și presupun, în general, o confuzie profundă despre ce înseamnă, de fapt, să fii adult, matur emoțional.

„Este mai bine să riști să pierzi o relație, chiar și una cu foștii părinți, decât să dispari prin abdicare, fără a putea exprima vreodată adevărul ființei tale, sufletul tău.” M.-F. și E. Ballet de Coquereaumont

Pete Walker și continuarea firească a acestei conversații

După „Doar copiii au părinți”, am simțit nevoia să rămân „pe subiect”, și așa am ajuns la a doua carte care stătea și ea neatinsă de multă vreme pe raftul meu.

„Recuperarea în urma traumei, abuzului sau neglijenței emoționale din copilărie” este deopotrivă teoretică și extraordinar de accesibilă (în ciuda titlului sonor): limbajul de specialitate lipsește aproape cu desăvârșire, ceea ce o face relevantă atât pentru cineva din domeniu, cât și pentru oricine altcineva.

„Să începem cu veștile bune despre CPTSD: este un set de reacții învățate și reprezentate de nereușita de a îndeplini numeroase sarcini de dezvoltare importante. Asta înseamnă că tulburarea este dobândită, nu moștenită genetic. [...] Cu alte cuvinte, nu este (...) un defect de caracter. Este învățată. Nu este întipărită în ADN-ul tău.” P. Walker

Ideea centrală mi s-a părut revelatoare: C-PTSD, sau sindromul de stres posttraumatic complex. Spre deosebire de PTSD-ul clasic, care apare în urma unui eveniment singular și acut, C-PTSD-ul este rezultatul unui complex întreg de factori relaționali și de mediu, care ajung să modeleze – sau, aș îndrăzni să spun, să distorsioneze – chiar structura de personalitate.

Prin această lentilă, tipare pe care avem tendința să le explicăm izolat capătă un cu totul alt sens: stilurile de atașament, disocierea, regresia emoțională.

Conceptul de flashback emoțional mi s-a părut mai ales important – fenomen pe care cu siguranță că l-ai trăit și tu cel puțin o dată în viață: acel moment în care, în plină viață de adult, retrăiești brusc intensitatea emoțională a unei răni vechi, fără să înțelegi (cel puțin, nu pe moment) ce a declanșat totul.

„Flashback-urile emoționale sunt regresii subite și adesea prelungite în rolul copleșitor de copil abuzat / abandonat.” P. Walker

Văd asta des în practică: cineva care, în mijlocul unei dispute cu partenerul de cuplu, se retrage brusc – alege tăcerea, distanțarea, uneori chiar o amorțeală emoțională (care poate să ia forma unor comportamente cu potențial dependent, cum ar fi refugiul în mâncare, alcool, pornografie).

Dar flashback-urile emoționale nu sunt reacții „exagerate” sau „dramatice”, ci sunt mecanisme arhaice de protecție, care au fost formate într-un mediu emoțional care, la acel moment, a fost – și acesta e cuvântul corect – abuziv.

„Flaskback-urile sunt reacții normale la condițiile anormale din copilărie.” P. Walker

Două au fost lucrurile pe care le-am apreciat cel mai mult la carte: primul, că nu se oprește doar la facilitarea conștientizărilor, ci oferă și instrumente concrete de gestionare a C-PTSD-ului la vârsta adultă.

Al doilea, mi s-a părut extraordinar că autorul a ales să-și împărtășească propria experiență de viață, folosind-o ca exemplu astfel încât să o împletească cu subiectul, într-un fel care să faciliteze cu adevărat atât autoreflecția, cât și să ofere un exemplu de vindecare.

Ce le leagă pe amândouă

Ambele cărți normalizează experiențe care, în tăcere, ne fac să ne simțim nesigure – pe propria persoană, pe propria realitate, pe propriile amintiri. Sunt genul de cărți care te fac să te simți văzută și care vin cu un mesaj simplu, dar profund: nu ești stricată.

Ceea ce ți s-a întâmplat a fost nedrept, dar nu te definește și există căi prin care poți să te eliberezi de ecoul acelei suferințe.

„Nu traumele copilăriei determină calitatea vieții unui adult, ci relația formată cu el însuși, cu trecutul și cu ceilalți.”

M.-F. și E. Ballet de Coquereaumont

Cred cu tărie că ambele sunt cărți de biblioterapie autentică, pe care acum le recomand fără să stau pe gânduri.

Ce vreau să iei cu tine din acest articol

Dacă ar fi un lucru pe care să-l reții, atât din impresiile mele, cât și din lectura celor două cărți, atunci ar fi acesta:

Copilăria nu este definitorie – nici pentru destinul tău de adult, nici pentru identitatea ta.

Da, poate că este un punct de plecare, o referință din multe puncte de vedere, dar odată cu conștientizarea și cu înțelegerea se deschid căi nesfârșite prin care poți să-ți recapeți puterea personală și să-ți construiești propria identitate, dincolo de ce ți s-a întâmplat, și chiar în ciuda a ceea ce ai trăit.

„Părinții care abuzează și abandonează ne pot răni și abandona la multe niveluri: cognitiv, emoțional, spiritual, fizic și relațional. Ca să te recuperezi, trebuie să înveți cum să te autosusții pentru a-ți satisface nevoile de dezvoltare nesatisfăcute la fiecare nivel care este relevant pentru experiența ta traumatică din copilărie.” P. Walker

În același timp, vreau să fiu onestă cu tine până la capăt: oricât de vindecătoare sunt aceste cărți, doar lectura lor nu e suficientă. Vindecarea autentică nu se întâmplă în izolare, ci într-o relație suficient de sigură și de conținătoare – adică exact ceea ce este, prin esență, relația terapeutică.

Dacă te-ai regăsit în ceva din ce ai citit aici, te invit să nu rămâi singură cu asta. Să te rezumi doar la ce-ți oferă lectura ar însemna să repeți exact tiparul din care încerci să ieși, adică să te lași singură cu durerea și cu responsabilitatea de a o gestiona, așa cum poate au făcut și părinții tăi cu tine.

„Nu ne putem vindeca fără a vorbi în numele copilului din noi.” M.-F. și E. Ballet de Coquereaumont

„Până ce nu ne exprimăm pe noi înșine, singurătatea tăcerii noastre ne va ține prizonieri pentru totdeauna.” P. Walker

Acum însă poți să alegi altfel, cu mai multă asumare, cu mai multă responsabilitate față de tine și față de copilul care ai fost. Poți să ceri sprijin – și îl poți și accepta.

***

Dacă vrei să povestim și să începem împreună călătoria de vindecare a copilului tău interior, te invit să ne cunoaștem: programează aici întâlnirea de cunoaștere – este gratuită și nu presupune nici o obligație.

***

Unde găsești cele două cărți:

Doar copiii au părinți de Marie-France și Emmanuel Ballet de Coquereaumont disponibilă aici.

Recuperarea în urma traumei, abuzului sau neglijenței emoționale din copilărie de Pete Walker disponibilă aici.